FEAR

Întuneric . Beznă completă . Frig . Sunete necunoscute . Nu mai stiu dacă frica face parte din mine sau dacă, de fapt, nu cumva eu fac parte din ea—atât de mare e . Înaintez , dar mă opresc pentru că simt cum ceva, sau poate cineva , mă atinge . Şi din nou acele sunete înfricoşătoare, care fac să-mi tremure carnea pe mine de frică—acea frică imensă de necunoscut ( e cea mai mare ). Frigul te acoperă şi te îmbrăţişează cu teroare . Creierul îţi îngheţă şi nu mai poţi gândi coerent—sau cel puţin aşa pare a fi . Dar de fapt nu faci decât să te dedublezi—o parte a ta rămâne îngheţată şi imobilă, incapabilă de orice, pe cand cealaltă parte a ta observă tot , strângând informaţii de parcă i-ar fi de ceva ajutor în a înfrunta necunoscutul. Şi acele sunete copleşitoare—de parcă ar ieşi din lăuntrul unei păsări, sau a unei fiinţe umane—dar , ceea ce mi se pare mai corect , parcă ar fi scoase de ceva între cele două—ceea ce le face cu adevărat înfricoşătoare … Deşi sunt singur – nu acesta este şi sentimentul pe care-l am : uneori raţiunea nu se poate îndoi destul de mult pentru a ajunge în colţurile necunoscute ale EULUI , si de aceea mă învaţă să-mi fie frică de ce nu cunosc, adică de ce nu cunoaşte ea. În schimb , sufletul , acea parte a noastră iraţională , ajunge în locuri în care raţiunea nici nu visează ca ar exista. Aici , sufletul meu plânge şi , în acelaşi tim p, râde … Ce să mai înteleg din asta ? Sunetele acelea fac parte din mine ? Locul acesta în care mă aflu chiar există în realitate sau este o închipuire de-a mea ? Frica asta face parte din mine aşa cum eu fac parte din ea—dar necunoscutul face parte din mine? Faptul că nu pot afla răspunsul la aceste întrebări mă ucide, mă face să mă îndoiesc… Se pare că şi nereuşita face parte din mine şi nu pot suporta asta – mă simt de parcă m-ar înjosi într-un fel… Sunetele asurzitoare sunt din ce în ce mai apropiate… mă urmăresc ,mă vânează ca pe ceva ce stiu că va ceda într-un sfârşit . Întunericul mă înconjoară şi nu mă lasă să respir în voie—nu mă lasă să mă odihnesc. ………. Am obosit de la atâta veghe, am obosit să fiu mereu în alertă şi să am grijă ce şi cui spun. Am obosit de atâta frică adunată în mine . Am obosit să fiu mereu puternic—VREAU SĂ FIU NORMAL. Nu mai pot îndura atâta singurătate înlăuntrul meu . Nu mai vreau să fiu singur: doar eu cu mine…… Şi s-a întâmplat : MINUNE! Nu mai sunt singur deşi uneori mai revin la vechile obiceiuri. Acum am lângă mine prieteni adevăraţi, care mă fac să mă simt adevărat, normal si poate cu speranţă de îmbunătăţire …… Sunt în sfârşit alături de cineva şi cineva este alături de mine. Acum trebuie să mai apari TU—oare să mai sper că voi avea dreptul şi la asta ? Mă tem că nu va fi aşa şi nu mai vreau sa sufăr , nu mai vreau să simt frica asta paralizatoare. Şi totuşi te voi aştepta : poţi să apari de acum…. Eu sunt aici .